Ce mă întristează în privirea femeilor

Ce mă întristează în privirea femeilor e dorinţa erotică de a fi strivite. În căutătura unui bărbat ele vor să detecteze acel flash de cruzime, indispensabil – ni se spune – libidoului împlinit; când îl găsesc, acela e confirmat pentru ele un chip atrăgător. Acea căutătură unică, împietrire fulgurantă, amestec de forţă şi, hm, de dispreţ, la care femeia îşi îngăduie în sfârşit să declanşeze psihologic disponibilitatea juisării… Cum lucrul pe care-l detest sau care mă întristează mai mult e cruzimea, sunt relativ nedumerit de fiecare dată de această banalitate a libidoului feminin. Un amic mi-a povestit cândva în lacrimi că nevastă-sa îi cerea să urineze pe ea, să o pălmuiască peste faţă şi sâni, să-i arunce cele mai grobiene invective; la început a făcut-o, fără nici o tragere de inimă, apoi din ce în ce mai traumatizat, fiindcă nefericitul o iubea… Povestind, îi curgeau lacrimile. N-am să uit niciodată acel chip.
       Din ce istorie primară, genetică, a Violului ancestral provine oare acest erotism de victimă fericită al femeilor? (Un prieten psihiatru mi-a mărturisit că unele victime ale violului păstrează fantasma violenţei şi o transferă, o cer reprodusă, chiar dacă ea le-a îngrozit cu adevărat, de către cel pe care îl iubesc. Când ştiu că e aşa, îngrozite de ceea ce simt, încetează uneori orice viaţă sexuală, numai pentru a nu-şi admite schimbarea. Viaţa erotică a unei femei violate, mi-a confirmat el, nu mai e niciodată aceeaşi: adevăratul viol constă în aceea că violatorul se reproduce în toţi bărbaţii care îi succed.) Din ce tenebre vin toate acestea? Lesbianismul nu e, oare, o reacţie de respingere a erotismului victimar, masochist, al femeii, şi nu a celui sadic al bărbaţilor, o dorinţă de a evada en douceur din propriul gen? Ipoteza e plauzibilă (Solanas a avut o intuiţie profundă). Două lesbiene nu mai sunt două femei; nici doi bărbaţi, de altfel; sunt un al treilea gen, inedit, radical dezgustat de celelalte şi de genul în sine.
       Oricum ar fi, de fiecare dată când văd acea privire – şi peste tot o vezi -, acea unică şi cunoscută privire care imploră epatarea, umilirea, strivirea, aneantizarea, fie şi pentru câteva secunde – acele secunde -, în sinea mea sombrez.

Ursitoarele moderne

Ursitoarele sunt considerate de unii ca fiind doar personaje rupte din basm, care scriu in Cartea sortii destinul fiecarui nou-nascut. Pentru  multi romani insa, ursitoarele sunt 3 zane bune care, in prima saptamana de viata a fiecarui copil, sosesc si ii prevestesc cum ii va fi viata. Legenda spune ca ursitoarele  vin doar in noptile impare, atunci cand nu le vede nimeni.
In ‘Ursitorile”, marele poet Mihai Eminescu descrie cu o sensibilitate aparte momentul in care ursitoarele vin la capataiul nou-nascutilor:
“Ele-s ursitorile
Rumene ca zorile,
Si usoare calca,slabe,
Pietre scumpe-n mii de boabe
Pe-a lor valuri sunt podoabe.
Si prin panze stravezie,
A lor glezne stravezie,
Nu s-ating nici de pamant,
Ci se leagana de vant,
Caci usor de mani se prind,
Trag un dant si mi-l intind,
Leaganul inconjurand
Si,din gura cuvantand,
Cuvantand cuvinte rare
Ca niste margaritare……..”
Ce versuri dulci pentru trei femei in egala masura de frumoase si ale caror urari sunt menite sa deschisa o cale frumoasa si curata in viata celui abia nascut. Dar timpul modern si-a spus cuvantul si in ziua de azi ursitoarele, odinioara aproape uitate, au revenit la viata pentru a aduce din nou bucurie in sufletele parintilor dornici ca odraslele lor sa aiba o viata incarcata de bucurie si sanatate.
In ziua de azi ursitoarele sunt mai usor de gasit avand in vedere ca si-au tras telefon, pagina de internet si sunt disponibile zi si noapte pentru a veni la petrecerea de botez a celui mic.
Ele vin si aduc daruri dintre cele mai bogate cu seminte de mac pentru nopti linistite, seminte de grau pentru bogatie si boabe rotunjoare de orez pentru noroc. Tot ele mai ofera uneori si pene albe, simbol al mersului usor dar si uleiul ce te ridica deasupra tuturor relelor iar aghiasma este si ea nelipsita din „arsenalul” ursitoarelor.
Iar daca nu ma credeti am gasit fotografii care sa dovedeasca ce v-am spus aici.

Fotografiile

Mi s-a părut mereu că fotografiile pierd prin expunerea în formate standard. Acele meschine dreptunghiuri atârnate stingher pe simeze… Mărimea ideală începând de la care o fotografie capătă adâncime şi devine mai mult decât un tablou pare statura umană (independent de revoluţia vânzărilor, care încă nu s-a produs, poate şi pentru că galeriştii au ratat problematica formatului). Din varii condiţionări culturale, o imagine e proiectată ideal, pentru noi, de formatul pânzei standard, cea de care te apropii şi te depărtezi pentru a sesiza detalii sau a le topi în general. Acest tip care a fotografiat Franţa anodină, paloarea rurală a trecutului, cu o cameră veche, pare să fi scos acuarele din cadrele lui neutre, care nu descriu nimic.

Producatori detergent

Binecunoscut intre produsele de curatare, detergentul a fost si este la mare cautare pentru curatarea fie a hainelor fie a diverselor  suprafete. Are o putere mai mare de igienizare si dezinfectare decat  sapunul si include elemente si combinatii chimice cu rol de curatare a murdariei si a petelor.
Oferta pe piata de nisa este foarte variata in ceea ce priveste toate produsele de curatenie profesionale asadar si detergentul.
Sunt foarte multi producatori detergent incat puteti alege ceea ce va convine cel mai mult atat ca putere de curatare cat si ca pret.
Trebuie sa aveti in vedere cantitatea necesitata, lucrul pe care doriti sa il curatati si mai ales daca se poate realiza curatarea manual sau automat pentru a putea alege corect produsul de curatare.
Fiecare firma mare are laboratorul propriu in care dezvolta retete de detergenti si sapunuri din ce in ce mai performanti pentru a usura munca de curatare.
Daca pana acum cativa ani detergentii nu se prea deosebeau ca putere de curatare si se putea folosi acelasi detergent si pentru rufe si pentru alte suprafete precum parchet, vase, covoare, masina, etc, in ziua de azi sunt diferente foarte mari  ca si compozitie/ putere iar detergentii sunt clasificati in functie de domeniul de aplicabilitate al fiecaruia. Diferente sunt nu numai la compozitie cat si la pret, de aceea este bine sa va documentati atent pana alegeti.
Multi producatori detergent pe langa faptul ca au produse inedite cu puteri de curatare remarcabile pe care le gasiti gata preparate in magazinele din oras sau pe site, la comanda pot crea un detergent, personalizat, special pentru nevoile dumneavoastra in cazul in care nu gasiti unul care sa faca fata tuturor tipurilor de murdarie pe care doriti sa le curatati.
Orice detergent alegeti, acesta va face fata murdariei atata timp cat respectati domeniu pentru care a fost creat.

O altă carte

Autobigrafia lui N.C. (2010), film de o perfectă platitudine, lăudat de toată lumea – o totală, uimitoare nulitate. Am văzut un lider semiinteligent, primitiv şi speriat; speriat de istorie. Probă că nu contează şeful politic, ci epoca în care e plasat. Personalizăm abuziv; totul e hazardul vulgar al epocii. N-ar trebui să ne alegem lideri, ci epoci. Cadrul e determinist, epoca îşi cheamă conducătorii aşa cum formele anunţă fondul. Eşti inteligent, delicat, grav etc.? – epoca e nepotrivită, mai aşteaptă puţin. Fă un efort şi nu te naşte aici…

O altă carte a lui O. despre Diogene. Nu poţi să nu-l simpatizezi, e adevărat, e marea slăbiciune a adolescenţei. Şi nu numai pentru anecdotică. La prima vedere, şi principiile cinice sunt splendide. Nu te lega de lucruri inutile etc., a avea nu e a fi, a poseda e a fi posedat, numai necesarul e util, şi uneori chiar necesarul e inutil, frugalitatea, claritatea, antiprometeismul, autenticitatea, cosmopolitismul (sunt peste tot la mine acasă, însă cu sensul: nu sunt acasă nicăieri), provocarea… contemplativă, în fine, numai lucruri de o splendoare rezonabilă, la întâlnirea spiritului grec cu tradiţia orientală, gimnosofişti etc. Dar când chestionezi un pic noţiunea de autenticitate, centrală totuşi, îţi dai seama că e autenticitate în raport cu… Natura. Fii natural, adică în acord cu datul şi lucrurile, punct. Şi te prăbuşeşti.

E simpatic cum cei de la putere sunt întotdeauna împotriva violenţei. O condamnă, se indignează mereu de ea. Minunat. Ei sunt Puterea, sunt chiar Violenţa.

Nu prea văd de ce gânditorul trebuie să se jeneze de absenţa spiritului practic. E de prost gust să spui că idei produse la mese de brad au generat civilizaţii etc. Dar aşa e. Pentru sine, el e incapabil de spirit practic, e adevărat. Dar acest ins, spectaculos de incapabil de ceva concret, cum ar fi legarea şireturilor la ghetele proprii, e sursa spiritului practic al lumii. Tot ce e în jur şi are o oarecare valoare de praxis, de la funcţionalităţi, norme şi teritorii până la legi, structuri, sistem, administraţie etc. e produsul unor idei, gândite în nişte odăi neaerisite, de tipi clorotici aplecaţi peste tratatele şi romanele lor. Ei sunt autorii lumii de azi, nimeni altcineva, oriunde-ţi roteşti privirile. Trăieşti în ţări pentru că le-au inventat ei, în aglomerări urbane pentru că ei le-au imaginat, mergi pe trotuare pentru că le-au gândit ei. Lumile s-au construit după idei, nu invers. Critica ideilor ca visărie abstractă e comică.

Din Cartea verde a lui Gaddafi:
‘Femeile, la fel ca bărbaţii, sunt fiinţe umane. Acesta este un adevăr incontestabil… Femeile sunt diferite de bărbaţi ca formă pentru că ele sunt femele, la fel ca toate femelele din regatul plantelor şi animalelor diferite de masculii speciilor lor… Potrivit ginecologilor, femeile, spre deosebire de bărbaţi, menstruează în fiecare lună… De vreme ce bărbaţii nu pot fi însămânţaţi, ei nu experimentează indispoziţiile femeii. Ea alăptează la sân aproape doi ani.’
‘Dacă o comunitate de oameni e îmbrăcată în alb într-o ocazie tristă şi alta e îmbrăcată în negru, atunci unei comunităţi îi va plăcea albul şi-i va displăcea negrul, iar celeilalte îi va plăcea negru şi-i va displăcea albul. Mai mult, această atitudine lasă un efect fizic asupra celulelor precum şi asupra genelor din organism.’

Isabelle Saporta, Le livre noir de l’agriculture, lectură feroce despre stadiul actual al productivismului. E ceva ce nu înţeleg totuşi (şi Z. a remarcat câte ceva). Mai întâi, pe timpurile minunatei agriculturi bio treceam mereu prin perioade de foamete şi speranţa de viaţă era de 40 de ani; acum, în sinistra agricultură intensivă, în care fiecare plantă e tratată cu antibiotice şi cocteiluri de hormoni, nu mai există foamete în Occident şi speranţa de viaţă e spre 90 de ani. E totuşi un paradox bizar. Al doilea e alimentaţia bio. Dacă vrei să ştii cu adevărat ce e aceea trebuie să vii în Est, unde ţăranii încă mai există. Ei fac parte din acele fericite populaţii care, din copilărie, au consumat doar cele mai bune şi mai naturale produse imaginabile, tot ce ni se vinde acum ca alimentaţie dezirabilă. Şi sunt pline spitalele de ei – la secţiile cele mai problematice -, absolut înţesate, la 20 de ani arată ca la 40, iar speranţa lor de viaţă e de 60 de ani. Vreau să spun că toată această mistică a alimentaţiei naturale, folclor nutriţionist şi truism al reclamelor, poate fi verificată imediat, pe imense contingente statistice, are un perfect precedent experimental în viaţa ruralului, care este o catastrofă. – Bun, chimismul şi productivismul absurd ne duc în zid. Dar e un constat simplu, alături de câteva interogaţii care merită făcute.

Reacţie curioasă a lui Onfray la ideea copilului utilitar (‘copilul-medicament’), în numele psihologiei secvente a adultului.

F., voce slabă, tremurândă. Mă îngrijorează. Treptat îşi redresează tonul. Dar…

Bătrân convertit în vânzător de flori, la colţul unui magazin frecventat de burghez-boemă:
– Toate meseriile le am; îmi mai trebuie una şi mor de foame.

Tone de cărţi, la nu ştiu ce târg. Piruetă pe călcâie şi ieşire.