De-a v-ati ascunselea

Toti ne ascundem dupa vorbe, dupa umor, dupa mimari culturale, in lenjerii de pat, in catacombele virtutii, dar nici unuia nu ii este mai teama de adevarurile fiintei sale decat aceluia care pretinde ca nu-si doreste maretia implinirii. Atitudinea de acceptare a regasirii si cautarea in sine este un joc de-a v-ati ascunselea prin viata cu reguli stabilite si trasate pe geana noptii, pe genunchiul patimirii, in bratele unei lumi incremenite in concepte si idei desfigurate de o libertate efemera.

Gandind ca patimirea este un lant de oameni sortiti sa-si posteze propria goliciune, incercarile de a-si ascunde sufletul printre himere, printre lenjerii de pat, printre copaci, devin inutile si lipsite de sens.

Povestea de-a v-ati ascunselea incepe ca orice alta poveste cu „a fost odata ca niciodata”. Asadar... fost odata ca niciodata un om cu zambete in priviri si cu scanteie in suflet. Simtea ca tot ce atinge in jurul sau devine marturie a viitorului iar cei care il inconjoara martorii unei existenti satisfacatoare. Intr-o buna zi s-a trezit singur pe o parte a strazii iar cand isi incerca traversarea, ceilalti se ascundeau din calea lui. Astfel a descoperit ca viata ii era un joc de-a v-ati ascunselea. Acasa, copiii se ascundeau in lenjerii de pat, nevasta in bucatarie, colegii dupa calculatoare, strainii dispareau la coltul blocului. Viziunea propriei vieti a fost inlocuita de acest joc si la scurt timp s-a lasat cuprins de el fara sa-si dea seama.

Astazi, prin magazine, il vedem pe acest om ce cauta printre rafturi un strop de nazuinta, ce cauta pe strazi sa cuprinda cu privirea universul omenirii, ce indura sub tacere cautarea si numara suierand printre dinti secundele ce se scurg din viata lui. Unu, doi, trei...cine nu e pregatit este descoperit si devine urmatorul supus cautarii. Asa acest joc nu se va termina niciodata.

Sforaitul - o problema

Eu sunt genul de persoana careia ii place sa doarma linistita. Cu lumina stinsa, fara muzica, fara prea multa galagie daca se poate. Nu de alta dar am un somn foarte usor. Daca o pana cade de pe varful dulapului, o aud. Si ma trezesc imediat. Cand eram la mama, auzeam cand aprindea lumina, cand manca, si cand mergea la munca. Doar pe tata nu il auzeam.

Cea mai mare problema a mea este sforaitul. Serios. Mor cand nu pot dormi din cauza asta. Nu ca nu pot dormi, as putea dormi, daca m-as baga in pat inaintea sforaitorului. Prima data mi s-a intamplat cand eram cu bunica. Saraca asa de tare sforaia, ca o auzeam uneori chiar si din curte. Cata vreme eram mica, nu stiu de ce, dar nu auzeam lucrruile astea. Pe masura ca am crescut , somnul meu devenea din ce in ce mai usor. Si daca intr-o vreme imi placea sa dorm la ea, de cand am inceput sa am probleme cu somnul nu am mai putut dormi acolo. Stiu ca o data pe cand eram in liceu, a venit sa doarma la noi, si am resuit cumva sa adorm inaintea ei. Insa noaptea m-am trezit sa merg la baie. Mare greseala am facut, fiindca nu am mai putut sa adorm.  Sforaia bunica de rupea pamantul. Si plangeam ca nebuna, ca nu puteam sa adorm. Si nici nu o puteam misca, fiindca era ca un piteroi de grea. Azi am aceeasi problema, cu sotul. Nu in aceeasi masura, dar totusi sforaie. Indeosebi atunci cand e obosit. Dar macar cu al meu sot, stiu ca trebui sa-l inghiontesc. Si nu trebuie sa stea pe spate. Doar pe burta sau intr-o parte. Insa cand e foarte obosit, nici macar atunci, nu se opreste din sforait. Plus ca daca il tresezc e super nervos, fiindca nu e treaz de tot, si se crede in continuare in vis.

L-am trimis la medic, dar tare se teme de el. Mereu cauta pretexte sa nu ajunga la cabinetul doctorului. Asa ca i-am impus clar ca eu nu mai dorm cu el, daca nu merge la medic sa-si rezolve aceasta problema.