Gelozia pe cele sfinte!

Viata este ceea ce as fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului. Mor in suflet ecourile echivoce ale clipei in care viata — surpriza a indiferentei initiale — strapuns-a linistea neantului. Dumnezeu este incercarea ultima de a ne indestula dorinta de somn... Astfel devine el un cuib de cate ori cresc aripi oboselii noastre. Dezlipirea muzicala de lume subtiaza obiectele in fantome; nimic nu se mai intimpla in preajma ta si ochii nu mai sunt in slujba fiintelor. Ce sa mai vezi, cand totul se intimpla departe? Tristetea — deficienta optica a perceptiei… Fiece clipa este o groapa, neindestulator de adinca, de trebuie sa sarim prin atatea pina sa ne rupem capul. Nu esti gelos pe Dumnezeu, ci pe singuratatea lui.

Caci fata de disperarea imbalsamata care e El, omul e o mumie fisneata. Timiditatea este arma ce ne-o ofera natura pentru a ne apara singuratatea. cand te crezi mai tare, te pomenesti deodata la picioarele lui Dumnezeu. Nici o nemurire nu te poate mintui de o atare cadere. Dar ce sa faci daca ranile vietii sunt ochi spre Creator si guri deschise spre merinde de absolut! Privegherile infricosate ne mintuie — peste vrerea noastra — de superstitia fiintarii si, obosindu-ne avintul, ne hranesc din adierile desertului divin. Slabirea vointei infige pe Dumnezeu — ca un par de spinzuratoare — in mijlocul nesigurantelor noastre... Absolutul e un stadiu crepuscular al vointei, o stare de foame istovitoare.Dragostea de frumusete este inseparabila de sentimentul mortii. Caci tot ce ne rapeste simturile in fioruri de admiratie ne ridica intr-o plenitudine de sfirsit, care nu e decat dorul arzator de a nu supravietui emotiei. Frumusetea iti sugereaza icoana unei zadarnicii eterne! Venetia sau amurgurile pariziene invita la o sfirseala aromata, in care vesnicia pare a se fi topit in timp. O agonie neimplinita este erotica, si de aceea nu poti iubi femeia ce nu-ti sopteste despre moarte si nu te ajuta in a nu mai fi...Interpunindu-se intre noi si lucruri, ea ne-a instrainat firea, purtind astfel raspunderea inapoierii noastre in cunoastere. cat datoreste spiritul nefericirii in dragoste! S-ar putea prea bine ca el sa nu fie decat opera acesteia.

Observati de altfel ca femeile n-au intrat in istorie decat in masura in care au putut face pe barbati mai singuri. Bruma de poezie care, de bine, de rau, invaluie acest pamint emana din toamna vesnica a Creatorului si dintr-un cer necopt pentru a-si scutura stelele. Anotimpul la care s-a oprit ne arata prea bine ca El nu-i o aurora, ci un amurg, si ca doar prin umbre ni-l apropiem. Dumnezeu — o toamna absoluta, un sfirsit initial. Primavara — ca orice inceput — este o deficienta de vesnicie. si oamenii care mor in ea sunt singurele punti spre absolut. cand totul infloreste, muritorii devin voluptuosi ai stingerii, ca sa salveze periferia metafizica a primaverii.