Cand am ajuns acasa la Karla, parca ajunsesem in paradis. Era o casuta la marginea orasului, langa un helesteu in care nuferii iti incantau globii oculari, florile ofereau acestui pastel o caldura de neimaginat, iar felul in care era decorata gradina din spate m-a lasat pentru a nu stiu cata oara fara cuvinte.
- Iti place? m-a intrebat Karla cu sufletul la gura.
- E perfect! am reusit sa rostesc peste cateva minute.
In aceea seara, dupa ce am cinat impreuna la lumina pala a lunii, dupa ce am ascultat intreaga colectie de discuri din anii ’70 si dupa ce am sorbit cel mai delicios ceai, ne-am retras amandoi in camerele noastre. Karla imi oferise o camera cocheta, nici prea mare, nici prea mica, cu tapiterie crem, un dulap mare in care sa-mi asez noile haine, un pat cat pentru 3 persoane si o noptiera. Pot spune ca acea nopate a fost singura noapte din ultimii 15 ani in care nu am avut cosmaruri.
Dimineata, in timp ce o raza de soare se juca pe fata mea, Karla a batut discret la usa:
- Hoffen, este gata micul dejun. Te-ai trezit? Daca vrei te mai las sa te odihnesti. Sigur esti obosit.
Am aruncat repede o privire spre ceasul electronic de pe noptiera : 10:45. Nu-mi venea sa cred. Niciodata in viata mea nu dormisem pana atunci. Nici macar cand traiau parintii mei. Tin minte ca mereu il trezeam pe tata sa vedem cum soarele rasare de dupa padurea de langa sat si intotdeauna incercam sa numar secundele pana va ajunge in centrul oceanului albastru. De obicei ma opream la 120 de secunde.
Fara sa mai stau pe ganduri, m-am ridicat din pat, m-am imbracat cu un tricou albastru,o pereche de pantaloni de trening si am mers la micul dejun.
-Buna dimineata, somnorosule. Cum ai dormit? Imi pare rau daca te-am trezit dar ma gandeam ca stomacul tau are nevoie de putin ajutor pentru a supravietui, a spus Karla razand.
- Buna dimineata si tie! Nu m-ai trezit, dar decisesem sa mai stau un pic de povesti cu soarele. Am dormit minunat, multumesc de intrebare.
Karla pregatise pentru micul dejun o multime de feluri de mancare : omleta cu sunca, oua prajite, clatite, fursecuri, croissante cu ciocolata, doua feluri de cafea, ceai, cereale cu lapte si multe altele. Fara sa mint deloc, pot sa spun ca am gustat din toate cu mare placere.
-Hoffen, a inceput Karla sfioasa, am vorbit cu fiul meu. Se intoarce azi din Beijing si de-abia asteapta sa te cunoasca. A spus ca va vorbi cu seful lui pentru un loc de munca. In plus, el trebuie sa plece peste 3 zile la un congres al medicilor chirurgi care are lor la Berlin. M-a rugat sa te intreb daca ai dori sa-l insotesti. Partenerul sau are niste probleme de sanatate, iar Derek uraste sa calatoreasca singur. Ce spui, esti de-acord?
Prima data m-am gandit ca este o farsa, ca vrea sa ma pacaleasca. De ce ar vrea un ambasador UNICEF ca Derek sa mearga cu mine la un eveniment atat de important? Nu, trebuia sa fie o gluma. Dar cand m-am uitat mai atent in ochii albastri ai Karlei mi-am dat seama ca nu mintea. Era din cale-afara de sincera. Apoi dupa ce am elucidat misterul cu gluma, a urmat un alt set de intrebari care mi le puneam singur: acesti oameni sunt ingeri? ; exista minuni? ; visele chiar se pot
indeplini? Se spune ca daca visele mor viata este asemenea unei pasari cu aripile rupte care incearca sa zboare. Se pare ca eu sunt la 2000 km altitudine! Dupa ce mi-am ales indeajuns de bine cuvintele, am spus cu cat de multa siguranta am putut:
- Mi-ar face o deosebita placere sa-l insotesc pe Derek la Berlin. Nu am calatorit niciodata inafara tarii. Ar fi o mare onoare pentru mine. Nici nu stiu cum sa va multumesc.
- Nu-mi multumi mie, ci stelei sub care te afli. Esti norocos, Hoffen.
Ziua aceea a decurs minunat, Derek s-a dovedit a fi o persoana calda, la fel ca mama lui, plina de bunatate, cu un simt al umorului deosebit si cu o energie debordanta. Mi-a povestit despre calatoriile sale, despre cum a devenit ambasador UNICEF cand tot ce stia el sa faca era sa cante la chitara si sa joace sah, cum a reusit sa cunoasca in 5 ani persoane care i-au schimbat viata si mi-a promis ca de acum incolo voi face parte din familia lui. In acea zi pot spune ca am invatat sa traiesc, sa ma bucur de cele mia mici lucruri, sa rad pana la lacrimi, mai multe despre corpul uman, despre medicina. Derek mi-a mai spus ca ar fi bucuros sa ma invete tot ce stie el,iar apoi sa mergem amandoi la facultatea de medicina. Una dintre dorintele sale era aceea de a deveni doctor, dar dupa ce a ajuns ambasador, acest vis a ramas in cutia de vise din sufletul sau.
No comments:
Post a Comment