Ce mă întristează în privirea femeilor e dorinţa erotică de a fi strivite. În căutătura unui bărbat ele vor să detecteze acel flash de cruzime, indispensabil – ni se spune – libidoului împlinit; când îl găsesc, acela e confirmat pentru ele un chip atrăgător. Acea căutătură unică, împietrire fulgurantă, amestec de forţă şi, hm, de dispreţ, la care femeia îşi îngăduie în sfârşit să declanşeze psihologic disponibilitatea juisării… Cum lucrul pe care-l detest sau care mă întristează mai mult e cruzimea, sunt relativ nedumerit de fiecare dată de această banalitate a libidoului feminin. Un amic mi-a povestit cândva în lacrimi că nevastă-sa îi cerea să urineze pe ea, să o pălmuiască peste faţă şi sâni, să-i arunce cele mai grobiene invective; la început a făcut-o, fără nici o tragere de inimă, apoi din ce în ce mai traumatizat, fiindcă nefericitul o iubea… Povestind, îi curgeau lacrimile. N-am să uit niciodată acel chip.
Din ce istorie primară, genetică, a Violului ancestral provine oare acest erotism de victimă fericită al femeilor? (Un prieten psihiatru mi-a mărturisit că unele victime ale violului păstrează fantasma violenţei şi o transferă, o cer reprodusă, chiar dacă ea le-a îngrozit cu adevărat, de către cel pe care îl iubesc. Când ştiu că e aşa, îngrozite de ceea ce simt, încetează uneori orice viaţă sexuală, numai pentru a nu-şi admite schimbarea. Viaţa erotică a unei femei violate, mi-a confirmat el, nu mai e niciodată aceeaşi: adevăratul viol constă în aceea că violatorul se reproduce în toţi bărbaţii care îi succed.) Din ce tenebre vin toate acestea? Lesbianismul nu e, oare, o reacţie de respingere a erotismului victimar, masochist, al femeii, şi nu a celui sadic al bărbaţilor, o dorinţă de a evada en douceur din propriul gen? Ipoteza e plauzibilă (Solanas a avut o intuiţie profundă). Două lesbiene nu mai sunt două femei; nici doi bărbaţi, de altfel; sunt un al treilea gen, inedit, radical dezgustat de celelalte şi de genul în sine.
Oricum ar fi, de fiecare dată când văd acea privire – şi peste tot o vezi -, acea unică şi cunoscută privire care imploră epatarea, umilirea, strivirea, aneantizarea, fie şi pentru câteva secunde – acele secunde -, în sinea mea sombrez.
Din ce istorie primară, genetică, a Violului ancestral provine oare acest erotism de victimă fericită al femeilor? (Un prieten psihiatru mi-a mărturisit că unele victime ale violului păstrează fantasma violenţei şi o transferă, o cer reprodusă, chiar dacă ea le-a îngrozit cu adevărat, de către cel pe care îl iubesc. Când ştiu că e aşa, îngrozite de ceea ce simt, încetează uneori orice viaţă sexuală, numai pentru a nu-şi admite schimbarea. Viaţa erotică a unei femei violate, mi-a confirmat el, nu mai e niciodată aceeaşi: adevăratul viol constă în aceea că violatorul se reproduce în toţi bărbaţii care îi succed.) Din ce tenebre vin toate acestea? Lesbianismul nu e, oare, o reacţie de respingere a erotismului victimar, masochist, al femeii, şi nu a celui sadic al bărbaţilor, o dorinţă de a evada en douceur din propriul gen? Ipoteza e plauzibilă (Solanas a avut o intuiţie profundă). Două lesbiene nu mai sunt două femei; nici doi bărbaţi, de altfel; sunt un al treilea gen, inedit, radical dezgustat de celelalte şi de genul în sine.
Oricum ar fi, de fiecare dată când văd acea privire – şi peste tot o vezi -, acea unică şi cunoscută privire care imploră epatarea, umilirea, strivirea, aneantizarea, fie şi pentru câteva secunde – acele secunde -, în sinea mea sombrez.
No comments:
Post a Comment