Autobigrafia lui N.C. (2010), film de o perfectă platitudine, lăudat de toată lumea – o totală, uimitoare nulitate. Am văzut un lider semiinteligent, primitiv şi speriat; speriat de istorie. Probă că nu contează şeful politic, ci epoca în care e plasat. Personalizăm abuziv; totul e hazardul vulgar al epocii. N-ar trebui să ne alegem lideri, ci epoci. Cadrul e determinist, epoca îşi cheamă conducătorii aşa cum formele anunţă fondul. Eşti inteligent, delicat, grav etc.? – epoca e nepotrivită, mai aşteaptă puţin. Fă un efort şi nu te naşte aici…
O altă carte a lui O. despre Diogene. Nu poţi să nu-l simpatizezi, e adevărat, e marea slăbiciune a adolescenţei. Şi nu numai pentru anecdotică. La prima vedere, şi principiile cinice sunt splendide. Nu te lega de lucruri inutile etc., a avea nu e a fi, a poseda e a fi posedat, numai necesarul e util, şi uneori chiar necesarul e inutil, frugalitatea, claritatea, antiprometeismul, autenticitatea, cosmopolitismul (sunt peste tot la mine acasă, însă cu sensul: nu sunt acasă nicăieri), provocarea… contemplativă, în fine, numai lucruri de o splendoare rezonabilă, la întâlnirea spiritului grec cu tradiţia orientală, gimnosofişti etc. Dar când chestionezi un pic noţiunea de autenticitate, centrală totuşi, îţi dai seama că e autenticitate în raport cu… Natura. Fii natural, adică în acord cu datul şi lucrurile, punct. Şi te prăbuşeşti.
E simpatic cum cei de la putere sunt întotdeauna împotriva violenţei. O condamnă, se indignează mereu de ea. Minunat. Ei sunt Puterea, sunt chiar Violenţa.
Nu prea văd de ce gânditorul trebuie să se jeneze de absenţa spiritului practic. E de prost gust să spui că idei produse la mese de brad au generat civilizaţii etc. Dar aşa e. Pentru sine, el e incapabil de spirit practic, e adevărat. Dar acest ins, spectaculos de incapabil de ceva concret, cum ar fi legarea şireturilor la ghetele proprii, e sursa spiritului practic al lumii. Tot ce e în jur şi are o oarecare valoare de praxis, de la funcţionalităţi, norme şi teritorii până la legi, structuri, sistem, administraţie etc. e produsul unor idei, gândite în nişte odăi neaerisite, de tipi clorotici aplecaţi peste tratatele şi romanele lor. Ei sunt autorii lumii de azi, nimeni altcineva, oriunde-ţi roteşti privirile. Trăieşti în ţări pentru că le-au inventat ei, în aglomerări urbane pentru că ei le-au imaginat, mergi pe trotuare pentru că le-au gândit ei. Lumile s-au construit după idei, nu invers. Critica ideilor ca visărie abstractă e comică.
Din Cartea verde a lui Gaddafi:
‘Femeile, la fel ca bărbaţii, sunt fiinţe umane. Acesta este un adevăr incontestabil… Femeile sunt diferite de bărbaţi ca formă pentru că ele sunt femele, la fel ca toate femelele din regatul plantelor şi animalelor diferite de masculii speciilor lor… Potrivit ginecologilor, femeile, spre deosebire de bărbaţi, menstruează în fiecare lună… De vreme ce bărbaţii nu pot fi însămânţaţi, ei nu experimentează indispoziţiile femeii. Ea alăptează la sân aproape doi ani.’
‘Dacă o comunitate de oameni e îmbrăcată în alb într-o ocazie tristă şi alta e îmbrăcată în negru, atunci unei comunităţi îi va plăcea albul şi-i va displăcea negrul, iar celeilalte îi va plăcea negru şi-i va displăcea albul. Mai mult, această atitudine lasă un efect fizic asupra celulelor precum şi asupra genelor din organism.’
Isabelle Saporta, Le livre noir de l’agriculture, lectură feroce despre stadiul actual al productivismului. E ceva ce nu înţeleg totuşi (şi Z. a remarcat câte ceva). Mai întâi, pe timpurile minunatei agriculturi bio treceam mereu prin perioade de foamete şi speranţa de viaţă era de 40 de ani; acum, în sinistra agricultură intensivă, în care fiecare plantă e tratată cu antibiotice şi cocteiluri de hormoni, nu mai există foamete în Occident şi speranţa de viaţă e spre 90 de ani. E totuşi un paradox bizar. Al doilea e alimentaţia bio. Dacă vrei să ştii cu adevărat ce e aceea trebuie să vii în Est, unde ţăranii încă mai există. Ei fac parte din acele fericite populaţii care, din copilărie, au consumat doar cele mai bune şi mai naturale produse imaginabile, tot ce ni se vinde acum ca alimentaţie dezirabilă. Şi sunt pline spitalele de ei – la secţiile cele mai problematice -, absolut înţesate, la 20 de ani arată ca la 40, iar speranţa lor de viaţă e de 60 de ani. Vreau să spun că toată această mistică a alimentaţiei naturale, folclor nutriţionist şi truism al reclamelor, poate fi verificată imediat, pe imense contingente statistice, are un perfect precedent experimental în viaţa ruralului, care este o catastrofă. – Bun, chimismul şi productivismul absurd ne duc în zid. Dar e un constat simplu, alături de câteva interogaţii care merită făcute.
Reacţie curioasă a lui Onfray la ideea copilului utilitar (‘copilul-medicament’), în numele psihologiei secvente a adultului.
F., voce slabă, tremurândă. Mă îngrijorează. Treptat îşi redresează tonul. Dar…
Bătrân convertit în vânzător de flori, la colţul unui magazin frecventat de burghez-boemă:
– Toate meseriile le am; îmi mai trebuie una şi mor de foame.
Tone de cărţi, la nu ştiu ce târg. Piruetă pe călcâie şi ieşire.
O altă carte a lui O. despre Diogene. Nu poţi să nu-l simpatizezi, e adevărat, e marea slăbiciune a adolescenţei. Şi nu numai pentru anecdotică. La prima vedere, şi principiile cinice sunt splendide. Nu te lega de lucruri inutile etc., a avea nu e a fi, a poseda e a fi posedat, numai necesarul e util, şi uneori chiar necesarul e inutil, frugalitatea, claritatea, antiprometeismul, autenticitatea, cosmopolitismul (sunt peste tot la mine acasă, însă cu sensul: nu sunt acasă nicăieri), provocarea… contemplativă, în fine, numai lucruri de o splendoare rezonabilă, la întâlnirea spiritului grec cu tradiţia orientală, gimnosofişti etc. Dar când chestionezi un pic noţiunea de autenticitate, centrală totuşi, îţi dai seama că e autenticitate în raport cu… Natura. Fii natural, adică în acord cu datul şi lucrurile, punct. Şi te prăbuşeşti.
E simpatic cum cei de la putere sunt întotdeauna împotriva violenţei. O condamnă, se indignează mereu de ea. Minunat. Ei sunt Puterea, sunt chiar Violenţa.
Nu prea văd de ce gânditorul trebuie să se jeneze de absenţa spiritului practic. E de prost gust să spui că idei produse la mese de brad au generat civilizaţii etc. Dar aşa e. Pentru sine, el e incapabil de spirit practic, e adevărat. Dar acest ins, spectaculos de incapabil de ceva concret, cum ar fi legarea şireturilor la ghetele proprii, e sursa spiritului practic al lumii. Tot ce e în jur şi are o oarecare valoare de praxis, de la funcţionalităţi, norme şi teritorii până la legi, structuri, sistem, administraţie etc. e produsul unor idei, gândite în nişte odăi neaerisite, de tipi clorotici aplecaţi peste tratatele şi romanele lor. Ei sunt autorii lumii de azi, nimeni altcineva, oriunde-ţi roteşti privirile. Trăieşti în ţări pentru că le-au inventat ei, în aglomerări urbane pentru că ei le-au imaginat, mergi pe trotuare pentru că le-au gândit ei. Lumile s-au construit după idei, nu invers. Critica ideilor ca visărie abstractă e comică.
Din Cartea verde a lui Gaddafi:
‘Femeile, la fel ca bărbaţii, sunt fiinţe umane. Acesta este un adevăr incontestabil… Femeile sunt diferite de bărbaţi ca formă pentru că ele sunt femele, la fel ca toate femelele din regatul plantelor şi animalelor diferite de masculii speciilor lor… Potrivit ginecologilor, femeile, spre deosebire de bărbaţi, menstruează în fiecare lună… De vreme ce bărbaţii nu pot fi însămânţaţi, ei nu experimentează indispoziţiile femeii. Ea alăptează la sân aproape doi ani.’
‘Dacă o comunitate de oameni e îmbrăcată în alb într-o ocazie tristă şi alta e îmbrăcată în negru, atunci unei comunităţi îi va plăcea albul şi-i va displăcea negrul, iar celeilalte îi va plăcea negru şi-i va displăcea albul. Mai mult, această atitudine lasă un efect fizic asupra celulelor precum şi asupra genelor din organism.’
Isabelle Saporta, Le livre noir de l’agriculture, lectură feroce despre stadiul actual al productivismului. E ceva ce nu înţeleg totuşi (şi Z. a remarcat câte ceva). Mai întâi, pe timpurile minunatei agriculturi bio treceam mereu prin perioade de foamete şi speranţa de viaţă era de 40 de ani; acum, în sinistra agricultură intensivă, în care fiecare plantă e tratată cu antibiotice şi cocteiluri de hormoni, nu mai există foamete în Occident şi speranţa de viaţă e spre 90 de ani. E totuşi un paradox bizar. Al doilea e alimentaţia bio. Dacă vrei să ştii cu adevărat ce e aceea trebuie să vii în Est, unde ţăranii încă mai există. Ei fac parte din acele fericite populaţii care, din copilărie, au consumat doar cele mai bune şi mai naturale produse imaginabile, tot ce ni se vinde acum ca alimentaţie dezirabilă. Şi sunt pline spitalele de ei – la secţiile cele mai problematice -, absolut înţesate, la 20 de ani arată ca la 40, iar speranţa lor de viaţă e de 60 de ani. Vreau să spun că toată această mistică a alimentaţiei naturale, folclor nutriţionist şi truism al reclamelor, poate fi verificată imediat, pe imense contingente statistice, are un perfect precedent experimental în viaţa ruralului, care este o catastrofă. – Bun, chimismul şi productivismul absurd ne duc în zid. Dar e un constat simplu, alături de câteva interogaţii care merită făcute.
Reacţie curioasă a lui Onfray la ideea copilului utilitar (‘copilul-medicament’), în numele psihologiei secvente a adultului.
F., voce slabă, tremurândă. Mă îngrijorează. Treptat îşi redresează tonul. Dar…
Bătrân convertit în vânzător de flori, la colţul unui magazin frecventat de burghez-boemă:
– Toate meseriile le am; îmi mai trebuie una şi mor de foame.
Tone de cărţi, la nu ştiu ce târg. Piruetă pe călcâie şi ieşire.
No comments:
Post a Comment