Cred ca nu este localitate mai rasarita prin care sa nu treaca un riu. In orasul meu era unul destul de mare, flancat pe margini de lungi portiuni de nisip, de asa-zisele plaje naturale, unde veneu oamenii vara sa se prajeasca la Soare. Intr-un asemenea loc imi omoram si eu timpul cind nu eram la scoala ( sau cind chiuleam de la ore!), pe timpul copilariei. Si cum nu prea aveam ce face acolo, construiam cu o indirjire (nejustificata de nimic!) proprie unui copil, zeci de castele, inmuind nisipul in apa si modelindu-l.
Intr-una din zile mi-am propus sa inalt un castel urias, unul adevarat, si am inceput treaba de cum se luminase de ziua. I-am amenajat, mai intii, baza sub forma unui patrat de citiva metri, apoi am inceput sa-l inalt, avind grija sa nu-l darim cind adaugam nisip. Spre seara castelul meu depasea orice forma de relief din apropiere, atragind toate privirile celor din jur, dar si invidia altor copii, care nu reusisera niciodata sa faca asa ceva.Dar bucuria mea nu dura mult, fiindca nisipul dedesubt se uscase sub razele puternice ale Soarelui si la un moment dat toata munca mea se surpa, transformindu-se intr-o movila banala de nisip.
Unul din barbatii de pe plaja veni linga mine si ma batu pe umeri.
- Nu fi suparat, fiule! imi zise el. Asa se intimpla si cu viata! Te zbati pina cazi in genunchi si la sfirsit s-alege praful de tot! Tine minte!” Nu exista nicio arhitectura, observa G. K. Chsterto, ori o regul stabilita dinainte pentru castelele pe care ti le cladesti in nori”.
No comments:
Post a Comment