Drumuri

Oamenii au facut dintodeauna drumuri. Case si drumuri. De cind se nasc si pina mor sint mereu pe drumuri. Intre o casa si altceva ( orice!), legat de un drum. Fiindca nu se poate altfel. Trebuie sa existe o punte de legatura. Traian Varga, un barbat de vreo patruzecisicinci de ani, adus de spate, cu ochii caprui si fata tabacita de vinturi, fusese toata viata constructor de drumuri.

Umblase peste tot, batuse tara in lung si in lat incepind si terminind drumuri, deschizind cai neumblate prin codri si vagauni unde traiau oameni, aducind o raza de speranta in casele lor, legindu-i de ceilalti. De curind se intorsese acasa, intr-un scurt concediu, gasindu-si baiatul, nascut cu un an in urma, zburatacit, iar nevasta mai frumosa ca oricind, dar foarte suparata pe dinsul. - De zece ani, de cind sintem impreuna, ii reprosa ea, nu stiu daca ai stat o luna intreaga acasa! Vii, stai o zi sau doua, ma lasi gravida si pleci! - N-avem ce face! ii raspunse el. Asta e viata noastra! E adevarat, sunt tot timpul plecat, dar cistg bine ( altii nu cistiga intr-un an cit cistig eu intr-o luna!) si iti trimit bani ca sa nu-ti lipseasca nimic! - Tu crezi ca m-am maritat cu tine pentru bani? - Nu, recunoscu el, dar si banii sint importanti! Daca vrei neaparat, ma las de servici! Dar din ce traim? Din dragoste? - Iti gasesti tu ceva in alta parte! i-o intoarse ea destul de nehotarita. Important e sa fii cu noi, sa-ti vezi copilul crescind, sa fii linga mine! Nu-ti mai spun ca umbla vorba ca traiesti si cu alta acolo? Varga inghiti in sec. Ducea, intr-adevar, o viata dubla de citiva ani. Cunoscuse pe santier o femeie, cu care se incurcase de citva timp si de care nu se putea lasa. Ii intrase in singe. - Nu cred ca poti lua de bune asemenea prostii! se apara el. Ma vezi tu in situatia asta? - De ce nu? Singur cum esti pe acolo, s-o fi gasit vreuna care sa-ti fi pus fusta in cap! Nu iese fum, fara sa faci foc! - Si despre tine umbla vorba ca umbli cu unul cu altul! - Tocmai de aceea, concluziona ea, te bat toata ziua la cap! Ar fi timpul sa te stringi si tu de pe drumuri! Lumea vorbeste! Poate ca este adevarat? - Nu-mi plec urechea la asemenea zvonuri, ii marturisi el. Nici tu n-ar trebui s-o faci! Nimeni , dar nimeni din lumea asta, nu ne vrea binele! - Asta-i adevarat, murmura femeia si-l cuprinse in brate. Miine pleci iar? - Daca vrei mai stau citeva zile! sopti el. Stau cit vrei tu! - Sigur ca vreau. - Atunci mai stau! Poate ca nu mai plec deloc! Nu ma trage nimic acolo! minti el, stiind ca Roxana abia astepta sa se intoarca. Cred ca de la anul, renunt! - Sa dea Dumnezeu! ceda ea definitiv, lasindu-se in voia lui, in timp ce el multumea, in gind, cerului, ca o mai amagise o data. Freidrich Nietsche, intr-o situatie asemanatoare, concluziona: „Nu sint suparat ca m-ai mintit. Sint suparat ca de acum inainte nu te mai pot crede”.